Antonescu & Hitler Meeting

În lumina ultimelor evenimente politice care au la bază un discurs istoric tot mai pronunţat, am ales trei cărţi (dintr-o colecţie vastă de texte academice internaţionale pe tema holocaustului în România) care se balansează reciproc, pe tema controversatului Ion Antonescu. Mai jos sunt elaborate concluziile principale pe care cei trei autori le trag pe marginea nu doar a memoriei lui contemporane, dar şi a crizei identitare aprofundate caracteristică României.

Cărţile menţionate sunt:

Deletant, Dennis. Aliatul Uitat al lui Hitler: Ion Antonescu şi Regimul Lui, România 1940-1944. New York: Palgrave Macmillan, 2006.

Drăgan, Iosif C. Antonescu: Mareşal şi Conducător al României. Bucureşti: Europa Nova, 1995.

Ioanid, Radu. Holocaust în România: Distrugerea Evreilor şi Romilor sub Regimul Antonescu, 1940-1944. Chicago: Ivan R. Dee, 2000.

În contextul celui de-al doilea război mondial, lumea academică, dar şi societatea civilă încearcă să reconstruiască o linie istorică sistematică şi să rezolve unele obscurităţi care stau la baza originii şi dezvoltării rolului României în acest conflict. Acesta a rămas totuşi un subiect delicat şi deseori interpretat mai mult prin prisma impulsivităţii decât a imparţialităţii. Caracterul protagonistului principal, a Mareşalului Ion Antonescu, a provocat ambiguităţi continue, pe plan intern, dar şi extern, mai ales de la căderea regimului Ceauşescu în 1989. În ochii multor români, imaginea aproape martirică a lui Antonescu a devenit a fi asociată astăzi cu cea a unui erou naţional, datorită convingerii multora că mareşalul a protejat independenţa statului pe timp de război împotriva ameninţării iminente externe şi interne, în timp ce atrocităţile comise împotriva evreilor sunt deseori subminate sau chiar ignorate (negate). Cele trei cărţi examinate aici tratează în mod special rolul României în cel de-al Treilea Reich. Luând în considerare cantitatea impunătoare de informaţie şi documentare cedată de aceste surse, mă voi concentra aici în mod special asupra rolului şi imaginii lui Ion Antonescu, analizându-le din prisma celor trei autori sus-menţionaţi. Două întrebări vor fi evidenţiate preponderent: în primul rând, dacă a fost sau nu în stare Antonescu să protejeze România efectiv împtriva ameninţărilor externe pe timp de razboi; iar în al doilea rând, care este memoria contemporană a regimului său?

Dacă admitem că aceste trei lecturi crează un studiu integral şi complementar al României pe timpul lui Antonescu, ele evidenţiază un curent intrigant. În concordanţă cu părerile mixte evidente în societatea civilă asupra personalităţii Antonescu, istoricii de asemenea au abordări diferite faţă de liderul român. Ultimii acceptă însă unanim că Antonescu avea tendinţe fasciste şi că a fost responsabil de crime comise împotriva evreilor şi altor minorităţi naţionale. Anume proporţia acestei responsabilităţi reprezintă elementul principal al dezacordului dintre Deletant, Drăgan şi Ioanid. Plasaţi pe un spectru, Drăgan şi Ioanid ar fi la extremităţi: dacă Ioanid îl acuză categoric pe mareşal de crime împotriva umanităţii, Drăgan consideră că au fost implicate mai multe „forţe marginale” şi că ar fi generalizată concluzia că Antonescu ar fi singurul vinovat. Deletant se plasează undeva la mijloc:


Pentru majoritatea savanţilor occidentali, Mareşalul este un criminal de război, responsabil pentru morţile a între 250,000 şi 290,000 de evrei şi între 10,000 şi 20,000 de romi. În acelaşi timp, rolul său în salvarea până la 375,000 evrei români de la deportare în lagărele din Polonia este confirmat.[i]

Acesta constituie argumentul principal al suporterilor mareşalului astăzi. Nu numai că Antonescu a salvat naţiunea, ar susţine unii, dar el a salvat evrei, sau cel puţin „atâţia cât a putut.”

Obscurităţile care au dus la crearea unui simbol mistic al mândriei românilor, şi atribuirea acestuia celui mai controversat actor din istoria română contemporană, sunt strâns corelate cu metodele propagandistice de defăimare a liderului fascist, care au fost întrebuinţate de către regimul instaurat după înlăturarea lui Antonescu. În acest fel, mareşalului i s-au atribuit calităţi anti-comuniste: cu cât mai mult era criticat de către regimul comunist (mai târziu sub Ceauşescu), cu atât mai puternică devenea admiraţia pentru Antonescu în ochii lumii. În acest context, Drăgan notează:


Tot ce se publica despre al doilea război mondial era trecut prin cenzură strictă, acceptând doar lucrări menite să justifice drepturile Uniunii Sovietice şi să glorifice puterea acaparată de către comunişti. . . [Autorii istorici din România Comunistă] au construit o imagine falsă a istoriei noastre, ei aduceau cele mai mari laude duşmanilor patriei, ei descriau eroii naţiunii noastre ca persoane odioase şi au continuat o acţiune teribilă de calomniere a ţării, a armatei şi a liderilor în perioada cea mai adversă din istoria României.[ii]

Scrierile lui Drăgan dezvăluie o încercare grevistă de a reabilita imaginea lui Antonescu din umbrele impuse de regimul comunist de până la 1989. Introducerea din cartea acestui autor atestă că cercetările sale sunt bazate pe relatarea unor informatori, şi a unor acte dubioase recuperate de la guvernul român. Semne mari de întrebare sunt ridicate şi de lipsa de citaţii a surselor pe care se bazează intreaga carte. Deletant îl critică pe Drăgan explicit la acest capitol:


Teama supărării sensibilităţilor sovietice împiedica autoritaţile româneşti (de până la 1989) să continue reabilitarea lui Antonescu. În afara României, însă, emigranţii români nu aveau asemenea inhibiţii. Într-o campanie ce îngropa diferenţe în ideologie politică, acte şi mémoire erau canalizate către editori emigranţi din Bucureşti pentru a promova reabilitarea lui Antonescu. Iosif Constantin Drăgan, un vizitator frecvent de-al lui Ceauşescu, a sponsorizat tipărirea a patru volume de documente prin editura sa personală, Nagard din Milan, care reprezenta o beatificare a lui Antonescu. Provenienţa multor dintre aceste documente nu a fost indicată, complicând încercările savanţilor de a testa autenticitatea acestora.[iii]

Cercetările lui Drăgan se bazează în special pe rapoartele şi amintirile unui Colonel George Magherescu, un fost membru al cabinetului militar al lui Antonescu.[iv]

Drăgan subliniază importanţa istorică a „luptei eterne” a românilor pentru unificare, care ar fi fost prezentă de-a lungul istoriei, dar care nu s-a întâmplat decât pentru scurt timp o dată în 1600, şi a doua oara datorită participării României în primul război mondial. Precum menţioneaza Ioanid, la începutul secolului XX, mândria naţionalistă era în creştere, retorica patriotică devenea tot mai prezentă în discursuri politice, iar în acelaşi timp „aceeaşi lideri politici rezistau vehement împotriva acordării drepturilor civile grupurilor minoritare,” iar cei mai puternici actori politici de la acea vreme (Partidul Naţional Liberal şi Naţional Ţărănist) „au adoptat sloganuri anti-semite” până în anul 1929.[v]

Subiectul „dreptului la reunificare” este foarte important în teza lui Drăgan, şi este folosit ca şi justificare a acţiunilor ulterioare ale lui Antonescu, atribuind „ghinionul” României lui Carol al II-lea.[vi] Instaurând o dictatură regală în 1930 Carol II contribuie la avansarea anti-semitismului şi a divergenţei economice: puţinii bogaţi deveneau mai bogaţi, în timp ce acei mulţi şi săraci – mai săraci. Responsabilitatea pentru toate inegalităţile era atribuită univoc evreilor.[vii] Aceste atitudini radicale erau caracteristice în special tinerilor, anti-semitismul prosperând în universităţi din toată ţara, şi în rândul forţelor armate – ceea ce a dus ulterior la formarea unor mişcări radicale de dreapta, care aveau ca scop exterminarea evreilor – „lipitorile naţiunii.” Mai mult, politica naţională privind evreii s-a înrăutăţit odată cu desemnarea în funcţie a mai multor guverne formate din extremişti de dreapta. Aceştia continuau campania împotriva evreilor, cărora le-au fost anulate şi cetăţenia română.

România condusă de Carol II a suferit pe plan intern dar şi extern. În încercarea sa de a instaura o dictatură absolută, similară cu cea a lui Mussolini (pe care îl admira), Carol a ignorat instituţiile democratice şi aşa şubrede care au fost instalate înaintea lui. Pe plan extern, Carol vroia să menţină o poziţie neutră, lucru crucial pentru păstrarea celui mai extins teritoriu din istoria ţării. Odată cu începerea războiului în 1939, Carol alege Germania fiind unica metodă de a apăra ţara de ruşi.[viii]

Pe plan intern, popularitatea regelui era în declin abrupt. Retragerea ruşinoasă a trupelor române de pe teritoriul Basarabiei şi a Bucovinei de Nord a intensificat sentimentele anti-semite din întreaga ţară. Soldaţii români au fost supuşi mai multor maltratări din partea populaţiei locale răzbunătoare pentru crimele pe care primii le-au săvârşit cu elan – lucru atestat de toţi trei autori. Chiar dacă majoritatea moldovenilor insultau trupele în retragere, propaganda naţională atribuia vina doar pe evreii locali. [ix] Şi politica socială a României a devenit profund marcată de ura profundă împotriva „ne-românilor,” în mod special a celor de origine evreiască. Ameninţarea unei invazii sovietice, şi mai plauzibilă de la cedarea teritoriului de peste Prut, a intensificat sentimentele anti-semitice în România: evreii erau percepuţi ca şi comunişti, sovietici, ruşi – în orice caz străini – oameni care nu au susţinut interese româneşti niciodată, spioni care complotau împotriva României.

Garda de Fier, organizată de ultra-naţionalistul Corneliu Zelea Codreanu, a luat amploare în asemenea ambianţe. Codreanu era un mare admirator al tutorelui său, profesorul Alexandru C. Cuza, care predica anti-semitismul unei largi audienţe, fiind fondatorul Ligii Apărării Naţional-Creştine (LANC). Ioanid menţionează că „LANC, care poate fi descrisă ca un partid fascist „constituţional,” folosea ca simbol svastica înaintea lui Hitler.”[x] În timp ce LANC creştea politic (a deţinut 15% Camera Deputaţilor pe timpul lui Carol II), Codreanu şi Garda de Fier creştea în popularitate în rândul tinerilor, şi se deosebea tot mai mult prin atacuri individuale masive împotriva evreilor.

Spre nord-vest, Germania revendica aproape jumătate din Transilvania (interesaţi fiind în rezervele de petrol din Carpaţi), iar la sud-est, Bulgaria solicita teritoriul Dobrogei, cedat României în urma Primului Război. Atestând căderea lui Carol, Deletant oferă un rezumat al pierderilor „României Mari” în mai puţin de un an: „O treime din aria României din 1939 a fost amputată în 1940 şi împreună cu ea, populaţia României s-a micşorat de la 19.9 milioane la 13.3 milioane.”[xi]

În aceste condiţii Ion Antonescu ajunge în prim-plan. După abdicarea regelui, lui Antonescu i se atribuie cârma puterii, cu condiţia că acesta se va retrage odată cu terminarea războiului, permiţându-i tânărului Mihai I să continue tradiţia monarhică a ţării. Mareşalul instaurează un nou regim dictatorial, sub egida scopului de restabilire a ordinii într-un sistem divizat şi corupt din punct de vedere moral, politic şi economic. Era timpul românilor să „determine” definiţia românismului, să-şi evalueze rădăcinile istorice şi să tindă spre standarte mai înalte pentru ei înşişi şi liderii lor. În scopul său de „unificare,” Antonescu aderă decisiv la eforturile Axei hitleriste împotriva ruşilor. Promisiunile lui Hitler includeau teritoriile cucerite de sub controlul lui Stalin, dar şi o eventuală întoarcere a teritoriilor ocupate de nazişti din Ardeal. Antonescu vedea colaborarea cu Germania una optimă, care l-ar fi ajutat să-şi îndeplinească o obligaţie morală faţă de ţară.

Antonescu invadează sovieticii cu succes în 1941, cu ajutorul forţelor germane, redobândind teritoriile pierdute din Basarabia şi Bucovina. Încurajat de „dreptatea cauzei sale,” şi ignorând propriii consilieri, mareşalul îşi continuă campania împotriva Rusiei până la Nipru.[xii] Acesta susţine alianţa cu Hitler chiar când soldaţii români încep să piardă în numere enorme împotriva forţelor sovietice pe frontul de est, fiind forţaţi să se retragă de pe teritoriile reocupate în 1944. După lovitura de stat condusă de regele Mihai şi susţinută de sovietici, Antonescu este înlăturat şi judecat pentru crime de război. Mareşalul este găsit direct responsabil pentru crime de război şi condamnat la moarte. Deletant descrie curtea şi procedura de judecată în timpul procesului lui Antonescu ca fiind viciate şi indiferente faţă de sistemul legal şi principiile judiciare pe care tribunalul instalat de Aliaţi pretindea să le respecte.[xiii] Antonescu este executat împreună cu consilierii săi la 1 iunie, 1946, urmând un verdict ce conţinea o noţiune vagă şi neclară de „satisfacere a intereselor majore ale ţării.”[xiv]

Imaginea mareşalului şi rolul acestuia în crearea şi păstrarea identităţii naţionale române este un subiect de discordie între cei trei autori. Poziţia defensivă a lui Drăgan faţă de lider este persistentă în toată cartea. Acesta îl acuză pe Mihai de conspiraţie împotriva statului român, de capitulare în faţa intereselor sovietice, şi de trădare fundamentală a poporului român şi a demnităţii lor naţionale. În acest context, autorul notează:


Fără îndoială, puciul de la palat a fost detestabil, o crimă împotriva unui om nevinovat şi la acel moment împotriva celui mai curajos român, cel mai mare patriot şi cel mai capabil comandant suprem. Acea crima, comisă deliberat, cu sânge rece, a sfidat legile elimentare de ospitaliere şi onoare militară – chiar dacă ne abţinem să insistăm asupra locului unde a fost savârşită [Palatul Peleş], unul ce întruchipează valoarea morală a unui templu al demnităţii naţionale.[xv]

Drăgan insistă că a fost anume regele Mihai, asistat de anturajul acestuia, cel care a comis crime împotriva propriului popor, şi nu Antonescu. Autorul descalifică tendinţele dictatoriale ale lui Antonescu, văzându-le doar ca şi încercări oneste de a reinstaura ordinea într-o ţară divizată, condusă înainte şi după mareşal de oameni „fără interese patriotice.”

Ioanid se opune cu fermitate împotriva acestei viziuni asupra lui Antonescu, şi califică încercările unor istorici asemenea lui Drăgan de a stabili imaginea liderului pe linii patriotice ca fiind triviale. După părerea lui Ioanid, dragostea de ţară în cazul mareşalului nu este esenţială: este esenţial anume faptul că Antonescu a fost un criminal de război, în cel mai pur sens al cuvântului. Conducerea lui a implicat guvernul ţării în crime împotriva umanităţii, crime nemaivăzute în istoria română; cu atât mai grave cu cât războiul acestei conduceri împotriva unei populaţii civile dezarmate şi nevinovate a fost doar o parte a unei scheme mult mai largi, care antrena ţara într-un conflict promiţându-i doar câştiguri iluzorii, dar de fapt provocând consecinţe catastrofice foarte clar definite.[xvi] Acestea sunt lucrurile care au tendinţa de a fi ignorate sau marginalizate într-o discuţie pe tema Antonescu. Important rămâne faptul că acesta a fost capabil să puna capăt crimelor împotriva oamenilor, dar nu a făcut-o. Dimpotrivă, Antonescu a alimentat epurarea evreilor, în special pe teritoriile „redobândite.”

Deletant stresează şi ideea că, deşi era un dictator anti-semitic, Antonescu nu era Hitler. El nu doar tolera o opoziţie democratică faţă de conducerea sa, ci ţinea şi legături strânse cu Wilhem Filderman[xvii] – un personaj respectat din comunitatea evreiască ce a jucat un rol important în salvarea de la deportări a peste 300,000 de evrei din sudul şi sud-vestul României.[xviii] În opinia acestuia, Antonescu era un rasist şi un ultra-naţionalist, dar „a fi un criminal de război „patriotic” nu constituie un motiv pentru intrarea în galeria eroilor unei naţiuni.”[xix] Întregul efort pentru „românizare” iniţiat şi antrenat de Antonescu (care includea şi stârpirea de evrei) era bazat în linii mari pe o fundaţie agresivă de ultra-naţionalism. Noţiunile de „securitate şi protecţie” – des menţionate de admiratorii lui Antonescu – erau puse în pericol anume de mândria liderului. Acesta nu şi-a păstrat efectiv ţara intactă, şi nici nu a protejat-o! Odată ce a avut ocazia de a acapara mai mult teritoriu, şi-a pierdut controlul, uitând că de fapt întreaga campanie militară era menită să fie una de „recuperare.” De aici ar veni concluzia că anume din cauza lui Antonescu, şi aşa zisele lui idei de „onoare” şi „ultra-patriotism,” românii au avut atâta de pierdut în urma regimului său. Or, asta vine în contrazicere directă cu temelia imaginii mareşalului de erou, unificator, etc.

Memoria contemporană a mareşalului Antonescu e caracterizată de un efort disperat de a căuta, identifica şi construi un element comun de unitate între români. Lipsa unei identităţi româneşti robustă din punct de vedere cultural, agravată de regimul comunist de dupa al II-lea război mondial, este focarul acestei reconstrucţii artificiale a personalităţii lui Antonescu în una care a luptat împotriva tuturor pentru a menţine unitatea şi demnitatea română deasupra altor interese.

După căderea regimului comunist, procesul restabilirii lui Antonescu în rândul eroilor a reînceput, fiind încurajată de un puternic val anti-comunist. Arhivele au fost deschise, şi la scurt timp după 1989 Antonescu a reapărut în carţile de istorie, căpătând repede o aură de erou. Era de aşteptat ca generaţiile de după război din România să-şi restabilească figurile istorice după o lungă perioadă fără acces la trecutul lor. Dar această reabilitare a adus un pericol de supracompensare în direcţia opusă, prin crearea miturilor care distorsionează grav adevărul. Antonescu, prin drama lui personală e văzut ca o personificare a unei nedreptăţi suferite de o ţară întreagă. „Gradul de acceptare a lui Antonescu ca şi criminal de război de către istoricii şi politicienii români, dar şi de publicul larg, este etalonul cu care poate fi măsurată putinţa ţării de a se confrunta cu reputaţia de aliat al Germaniei Naziste.”[xx] Acesta este mesajul pe care Deletant încearcă să-l urmărească prin portretizarea lui Antonescu. Autorul furnizează o imagine întreagă a mareşalului, şi încearcă să rezolve unele confuzii în jurul imaginii acestuia, făcând distincţiile necesare între acesta şi Mussolini sau Hitler, oferind o distanţă balansată cititorului în scrierile lui.

Ioanid abordează rolul specific al lui Antonescu în contextul Holocaustului. Autorul redă cu meticulozitate terorile săvârşite împotriva evreilor (şi nu numai), acordând atenţie specială fiecărui pogrom produs sub egida lui Antonescu. În acelaşi timp, cartea lui Ioanid „ar putea convinge câţiva dintre românii care nu ştiu ce s-a întamplat în România în acei ani sub conducerea „Ducelui” Antonescu, că ţara a fost într-adevăr vinovată.”[xxi] Pe de altă parte, cei care încearcă să aducă scuze pentru implicarea semnificativă a României în Holocaust, după părerea mea, nu vor fi mişcaţi de studiul impecabil al lui Ioanid. Aceştia cunosc, presupunem, aceste date.

În concluzie, rolul, imaginea, şi faptele lui Antonescu reprezintă un subiect de dezbatere pe arena academică, dar mai ales publică. Cine a fost Antonescu? Care au fost realizările sale şi care au fost atrocităţile sale? Aceste întrebări stau la baza tentativei contemporane de definire a noţiunii de „român.” Istoria rămâne câmpul de luptă pentru cei care vor să reconstruiască ceea ce pare a fi „mai autentic românesc.” Este un ţel de căutare a unei personalităţi istorice care ar cuprinde şi ar apăra toate elementele percepute ca fiind româneşti în faţa marilor amenţări din afară, şi – mai important – care ar nu ar fi coruptibile de forţe marginale. Ion Antonescu, cu aura lui de „unificator,” poate fi uşor confundat cu un erou naţional care s-ar fi sacrificat pentru ţară. Dar atunci apare întrebarea: ce e mai important? Faptul că a fost criminal de război sau faptul că ar fi ţinut situaţia Românească sub control? Toate acţiunile sale trebuiesc percepute în context integral, şi nu ca şi elemente separate, sau structuri disecate, ci ca elemente inseparabile a unei imagini care trebuie analizată şi acceptată ca un tot întreg, sau ignorată complet în efortul unei ţări de a-şi căuta identitatea. El va rămâne atunci în istorie într-o stare de ambiguitate, căci caracterul său real va fi o temă controversată atâta timp cât însăşi identitatea română va fi într-o stare critică.

În altă ordine de idei, obsevăm cu stupoare un fenomen rar-întâlnit în istoria contemporană. Mihai Ghimpu, preşedintele interimar al Republicii Moldova, revendică altui stat (Rusiei), pretenţii de ocupare a teritoriului istoric al unui stat vecin (România). Or, în momentul în care regele Mihai ar fi fost cel care a renunţat la teritoriul ţării sale (primind şi Ordinul Victoriei din mâinile lui Stalin), ar fi fost logic ca anume România să-şi vrea teritoriul pierdut. Statul Român însă, reprezentat de preşedintele Iliescu în 1990, a fost prima ţară care a recunoscut independenţa teritoriului de peste Prut, ceea ce ne lasă doar să concluzionăm că pretenţii teritoriale din partea României nu există. Şi dacă ar exista, ele nu ar fi îndreptate împotriva Rusiei. Mihai Ghimpu rămâne oare acel personaj care simbolizează absurdul pretenţiilor Republicii Moldova asupra teritoriului Republicii Moldova?


[i] Dennis Deletant, Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-44 (New York: Palgrave Macmillan, 2006), 4.

[ii] Iosif C. Dragan, Antonescu: Marshal and Ruler or Romania (Bucharest: Europa Nova, 1995), 9-10.

[iii] Deletant, 269.

[iv] Dragan, 10.

[v] Radu Ioanid, The Holocaust in Romania (Chicago: Ivan R. Dee, 2000), xviii.

[vi] Dragan, 37-38.

[vii]Ioanid, xviii-xix.

[viii] Deletant, 13.

[ix] Deletant, 15-16; Ioanid, 38-39; and Dragan, 41-42.

[x] Ioanid, 16.

[xi] Deletant, 25.

[xii] Deletant, 83-88.

[xiii] Deletant, 260-261.

[xiv] Deletant, 258.

[xv] Dragan, 521.

[xvi] Ioanid, 287-288.

[xvii] Deletant, 70.

[xviii] Ioanid, 291.

[xix] Deletant, 270.

[xx] Deletant, 6.

[xxi] Daniel Chirot, review of The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies Under the Antonescu Regime, 1940-1944, by Radu Ioanid, American Historical Association 106, no. 3 (2001): 1086.